Am recitit, de-a lungul anilor, de zeci de ori poezia lui Nichita Stănescu şi i-am dedicat sute de pagini de comen-tarii critice, inclusiv o carte. Mi s-a părut mereu surprinză-toare, ca traiectoria zigzagată a unui fluture în văzduh. Pen-tru mine ea nu a devenit niciodată previzibilă (şi, prin a-ceasta, comică), nu a ajuns să mă plictisească (aşa cum nu mă plictisesc ori de câte ori le-aş reciti versurile lui Mihai Eminescu, deşi le ştiu, în marea lor majoritate, pe de rost).

Gradul de înnoire adus de autorul Necuvintelor în poezia românească mi se pare senzaţional, fără termen de compa-raţie. Opera sa pare scrisă nu în 1960, ci în 2060. Mi-aduc aminte ce senzaţie a făcut în tinereţea mea un atlet ameri-can, Bob Beamon, care la săritura în lungime a realizat o performanţă de 8,90 m, depăşind cu vreo jumătate de me-tru, aşa, dintr-o dată, recordul mondial de atunci. În anii care au urmat preocuparea săritorilor în lungime a fost nu să-l depăşească pe Bob Beamon, ci să-l ajungă din urmă sau măcar să se apropie de performanţa lui. Alex Ștefănescu

Editura: Boem@

Autor: Petre Rău