Colecție coordonată de Andrei Țurcanu

Odă eminesciană dragostei

Ca poet care a rostit esenţial fiinţa, Eminescu nu putea să nu fie şi un poet al dragostei, ca sentiment complex, atât de apropiat de „dor”, care deschide o perspectivă năzuitoare spre (de)plinătate e marca ontologică românească, deoarece cuprinde întreaga scară a trăirilor – într-un registru al discreţiei, nuanţei (zicea Blaga – de la fior, de la tremur, de la frământările stârnite de Zburător în sufletul fragil al fetelor pubere până la „farmecul ne-nţeles” ce-o vrăjeşte pe Cătălina din Luceafărul, până la suferinţa dureros de dulce care traduce sentimentul morţii (Căci Eros şi Mors îşi dau întâlnire vicleană, primejdioasă, profund existenţial în acest sentiment-sinteză).

De ce ne procură – ieri, ca şi azi – o lectură pasionantă, angajantă poeziile de dragoste ale lui Eminescu – dominantă tematică nepărăsită şi ilustrând mai multe registre (liric propriu-zis, dramatic, meditativ-existenţial) – de la naivă şi modestă ca expresie De-aş avea la De ce nu-mi vii, una din ultimele sale creaţii, invocare obsesivă a fantasmei iubitei învăluită într-o idealitate albă, angelică, de statuie antică sau de chip renascentist figurat în culori luminoase („ca într-o marmură de Paros, ca-ntr-o pânză de Corregio, spune el în Scrisoarea IV).

Se cade să facem o distincţie fundamentală de la bun început: Eminescu nu doar exprimă, „cântă”, idealizează (şi toate celelalte definiţii care se folosesc mai cu seamă cu accepţie didactică); o trăieşte plenitudinar, cu toţi porii fiinţei sale, la limită, la momentul de vârf, echivalent hybris-ului.

Or, Svetlana Paleologu-Matta, într-un volum de referinţă, Eminescu şi abisul ontologic, îl cita pe Max Scheler, care opinează că dragostea e un sentiment care angajează întreaga fiinţă. Ca în dorul nostru, vom adăuga iarăşi, sugerează o prindere într-un fel de mreajă destinală, o intrare predeterminată într-o zonă stăpânită de Eros sau de omologul său indic Kama care aruncă neîndurate „săgeţi otrăvite”.

Poetul nostru îşi reprezenta relaţia cu Veronica Micle, i-a inspirat multe din poeziile sale, ca o legătură ideală, cu semnificaţie mitică, dintre Amor şi Psyha.

Florilegiul de faţă ne permite să urmărim întreaga sinusoidă a punerii sale sub semnul lui Eros, poeziile sale de dragoste fiind mărturia unei năzuinţe către ceva absolut, către îm-plinire, lumire (în sensul pe care-l găsim în Mioriţa), către o comuniune – antropomorfizată, spiritualizată, idealizată – cu Natura şi Cosmosul. Răsfrântă într-un vis al preafrumoasei fete de împărat Cătălina, ceea ce este pământesc aspira către divin, iar ceea ce este divin, cel puţin într-un moment al chemării acesteia, aspiră către pământesc.

Eminescu trece, în spiritul unei dialectici subtile, prin momente contrarii, surprinse în formă de elegie, de rugăciune (litanie), de confesiune sentimentală elementară sinceră, de definiţie gnomică de felul „Ce e amorul? Un prilej pentru durere”, de cantilenă, lied romantic sau divan sau ghazel oriental, de doină sau basm, de meditaţie filosofică.

Într-un cuvânt: el trăieşte dulcile clipe erotice, se lasă chinuit de gânduri lumeşti (ca Sihastrul din Magul călător în stele sau din Mureşanu), suferă din cauza absenţei ei din teatrul iubirii (unde rămâne singurul protagonist), îndepărtării de ea şi scufundarea în singurătate, e întristat de moartea tinerei iubite din adolescenţă, gustă momentele fericite, dar şi cele puse sub semnul speranţei, dorinţei, renunţării, (dez)iluziei, al neînţelegerii „farmecului sfânt” al dragostei în genere, şi „amorului fără saţiu al poetului”.

Această suită de acorduri erotice se încheie, însă, cu o (re)chemare a făpturii erotice a iubitei în De ce nu-mi vii, în care e reluată într-un vers simplu, dar plin de încărcătură emotivă adresarea către ea: „Iubita mea, iubita mea”…

Acad. Mihai CIMPOI

8 martie 2019

Colecţia „Aethra de buzunar” include:

ü Legenda Luceafarului

ü De ce nu-mi vii. Poezii de dragoste

Editura: Gunivas

Autor: Mihai Eminescu