"Drept ca un intarziat poet ni s-a vestit Petre Rau cu a sa carte Intarziata vestire (aparuta mai intai la Editura ""Noduri si Semne"" din Galati, in anul 2002 si aflata acum la editia a doua); dar zabovirea lui vinovata consta mai ales in faptul ca nu a intreprins aproape nimic in a se face cunoscut cu ceea ce are (si are ceva de spus) ca organizare mentala solida. Il redescopar acum (mie si altora) ca pe un mare reflexiv, sensibil si bogat in conexiuni cerebrale, dar nu un poet cerebral, ci unul evidentiind candoare si profunzime, sau adesea uzand de cunostintele sale lingvistice (a publicat si o carte de referinta in domeniu, De lingua universalis, Editura Antares, 2007) si matematice, exceland mai ales in domenii ce apartin informaticii.

Poetul ne aduce o veste despre sine, intarziata de noi ca receptare, dar si el insusi o considera din primul titlu de poem ca fiind o vestire intarziata. Aproape fiecare strofa atrage existential-retoric trei intrebari in care componentele interogative capata valente noi prin ordinea lor diferita in fiecare strofa din cele trei: „Prea multa cenusa si vin din Efes / Evolutii de ceara ascund / Anotimp fara rost si ruga ades / Ce mai esti, ce mai e, ce mai sunt? // Asfintit rupt in graba din calendar / Gaunos adapost din povesti / Te ajunge ultimul tren in zadar / Ce mai e, ce mai sunt, ce mai esti? // Ruine pe rand acordand sanse noi / Si rostirea de cand si de ce / Copil leganat pe picior de razboi / Ce mai sunt, ce mai esti, ce mai e?” Cand Petre Rau isi „digera” linistea de clipe rare, isi plasmuieste imagini ce pot materializa timpul care „...Din scorburi apare / ...iar noaptea se cuibareste prin mine tanara / sa moara”, iar dorul, cel de nimeni vazut, capata culoare, „...Ce albastru tasneste dorul din trupu-mi / ca un murmur de fecunda ploaie de vara”. Iata cum elementelor vagi, abstracte (timpul, noaptea, dorul, tacerea) li se ofera un suport senzorial pentru a fi „procesat”, talmacit in limba simturilor omenesti. (Liniste).

Abordand ludicul, sau poate ca ludicul il abordeaza pe el, atunci cand sondeaza universul trecutelor iubiri, Petre Rau uzeaza de un vers scurt, de doina, in care verdele de rai, si totul, era pur. Iata, parca poezia ar fi fost scrisa chiar de Adam: „...Ce miros de pelin / Intr-un spatiu divin / Un noptatec suspin / Cuprindea. // ... Vale rupta din rai / Ce frumoasa erai / Numai tu ma stiai / Numai ea” (Vale de rai).

Adesea, in poezia lui Petre Rau am intalnit laitmotive, un fel de refrene, de port-drapel al mesajului tematic pe care il acceseaza, ca in poezia unde sintagma precum „sunt nebun murmurand beethoven”, este lansata in primul vers al strofei de inceput, apoi ea apare drept al doilea vers din strofa a doua, dupa care este reluata in al treilea vers al strofei a treia si in finalul strofei a patra. Aici vom cita doar prima strofa, restul se va lectura: „Sunt nebun murmurand beethoven / Logodit cu o larma celesta / Ma lipsesc si de ultimul tren / Sa ascult mangaierea funesta” (Sunt nebun murmurand beethoven).

Petre Rau este un profund si incurabil reflexiv, operand cu elemente uneori vetuste, alteori cu cele de expresie tehnica ce tin de informatica la zi. El percepe rotirea generatiilor, acel pantha rei ca pe o fractalizare a varstelor precum paraul pe roata morii de apa: „Fragmentata mea generatie e pe duca / siroaie de biti se preling din memoria ei”. Legea conservarii, a lui Lavoisier, considera el ca se aplica si societatii: „nimic nu se integreaza in timp si in spatiu / nimic nu se pierde nimic nu se adaoga ci / totul ramane petrecut ca un quadrat / arhimedic silit sa-si recunoasca / nepasarea ca o neputincioasa chackra / mult mult prea echidistanta precum / goliciunea nebotezatului gand infinit / repetat pentru cine” (Fragmentata generatie).

Nopti de neliniste si angoase uneori il cuprind pe poet, insa le exploateaza liric atat de frumos: „In biserici multimi isi fac loc sa se-nchine / Ma vantura gandul inchis in odaie / Gatul lampii mai are zvacniri de vapaie / Niste cruci se indoaie in mine // Pe patul meu se asterne o noapte rece / Departe bat clopote prelung si subtil / Biata lampa anunta ceva din fitil / Cel prea mult asteptat nu va trece” (Tot mai sper). Atunci cand insa iese din inerentele dereglari ale homeostaziei sufletesti si intra intr-o pasa mai tonica, mai lucida, Petre Rau scrie o poezie precum: „Ispititi de ei insisi oamenii se regasesc / peste noapte in fata migrenelor lumii ca / serpi parasiti de lumina in policromele / amurgului vesnic / Se razletesc peste uitari altele noi / in mijlocul noptii termale / prin undita / pescarul se indragosteste de pestii sai / uitand pesemne talazuri de umbra / ingramadindu-se peste jocuri de alge / Despletita sub luna / cand umbra noptii se aduna in scorburi / apare suava fata din ape” (Gand in destramare).

Dar iata ca si in sfera afectiva, Petre Rau opereaza matematic, geometrizand persoana intaia si a doua singular, combinandu-le intre ele cu persoana intaia plural, drept trei variante ale laturilor „perfect neegale” ale unui triunghi: „Iubito, suntem un triunghi / Cu laturi perfect neegale / Eu, tu si noi / Tu, noi si eu / Noi, eu si tu / Fiecare cu fiecarele sale” apoi face descrierea ansamblului, a intregului trei, socializandu-l, vitalizandu-l realist, needulcorat: „Avem unghiuri ascutite si lungi / In fiecare amestecam / Incordate clipele noastre // Vinovat fiecare avem cate un colt / Iar noi amandoi avem doua / In fiecare am depus cate o speranta / Abia invatam sa fim / Pe singura latura a noastra imposibila” (Iubito, suntem un triunghi).

Continuandu-si parca ideea din poemul anterior, poetul da de inteles ca tine la un status quό al unitatii in diversitate, adica unitatile sa dea entitatea, diversitatile, fiecare cu importanta ei sa se adune in unitate: „Dar pasarii / Sa-i pastram dorul intoarcerii pe aceeasi creanga” (Primavara).

Investigatii reflexive mai face poetul in insondabil si imemorial timp si spatiu, in preistoria lui nefiintiala, asumandu-si aproape total zadarnicia: „...M-am tot certat cu toate legile lumii / si rostul glumii / nu l-am simtit // Am fost lut primitiv in apneic sistem / precum un blestem / am ratacit”, cu o singura exceptie: „Noroc ca mi-a dat Dumnezeu multa minte / sa am aminte / sa fi iubit” (Sa fi iubit).          

Matematicianul poet nu se dezminte nici cand (mai ales) e vorba despre mama, in poemul Intregul mama, gasindu-i acesteia incadrarea in nobile si predestinate legi ca moment necontestat al umanitatii: „Mama se imparte la doi / la trei si la patru / si asa mai departe / mereu fara rest. // Ce numar perfect este mama / totdeauna egala cu suma divizorilor ei! // Mama se imparte incepand cu unu / si cu cat impartitorii devin mai multi / tot mai putina ramane mama. // Singura diviziune imposibila / pentru mama / este cumplita impartire prin zero”.

Uneori, in vecin univers cu Cioran (pastrand proportiile), Petre Rau „zace” frumos pe ganduri, pe vers, precum: „...Banala plecare visata de om, / Adanca uitare-ntr-un biet axiom, / Ciudata chemare in vechi adapost / Invie in suflet din lumi fara rost, / Ex nihilo nihil doar pentru naluci / Ce oameni, ce soarta vedeti voi pe cruci?” (Ratacire).

Cu aceeasi pensula de cenusiu, chiar mai spre negru, zugraveste o viziune in care insusi pare sa se implice: „...Trecea un mort pe sub fereastra mea / Iar sufletu-i zburda prin vesnicii, / Nu avea haine si nici trup n-avea, / Doar strabatea cararile pustii. // Trecea un mort pe sub fereastra mea, / Zbura pe sus, nu se vedea defel / Plutea frumos, ce singur mai era! / Era tacut, eram doar eu cu el” (Trecea un mort, dar vezi la fel si poemul Muntele lui Galilei).

Autorul intarziatei vestiri nu pare a fi motivat de tentatia publicitatii, a luarii la cunostinta a criticilor literari, el se simte bine cand scrie, cand are ce scrie, nu siluieste muza si parca traieste o sfiala cand se arata prietenilor cu o crizantema de poezie in mana. (Paul San-Petru)"

Editura: Inforapart

Autor: Petre Rau