Despre cei cinci corifei ai poeziei romane care fac obiectul acestei carti s-a scris mult si se va mai scrie. Valoarea, singularitatea si importanta lor, intr-o literatura deloc saraca in voci distincte, o impune aproape ca pe un dat natural. Iubitorul de poezie va simti intotdeauna nevoia de a-si aduce contributia la luminarea operei lor sau a vreunui aspect nesesizat inca de cei dinaintea sa. Totul e sa nu te inscrii in corul adulatorilor dupa ureche ori in al celor - nu putini in ultima vreme - care isi fac loc cu ascutisul coatelor spre prima pagina a revistelor de specialitate ori a ziarelor de toata mana, demoland in dreapta si-n stanga, ci sa te apleci asupra scrierilor lor cu inima si mintea deschise.

Din aceasta din urma categorie, cred, face parte si scriitorul Petre Rau. Titlurile / temele celor cinci eseuri din aceasta carte ne-o confirma: Oglinda lui Eminescu, Concepte matematico-filozofice ale lui Nichita Stanescu, Lumina lui Blaga, Muzica lui Bacovia si Descantecul lui

Ion Barbu. Nu motivul cutare in poezia lui ..., ceea ce l-ar fi onorat oricum pe poet, ci al lui, personalizat, apartinandu-i, care da, prin functionarea lui in intregul statator, una dintre mirabilele fatete ale creatiei sale, poate chiar pe cea mai importanta. De unde si senzatia, pe care autorul nu o numeste dar cititorul atent o simte, ca din primul eseu, Oglinda lui Eminescu, au izvorat natural, cum de altfel s-a si petrecut in intreaga literatura Petre Rau Oglinda lui Eminescu romana, ceilalti, urmasii intemeietorului de limba moderna, creand in lumina rasfranta de “oglindirea sa” asupra intregului neam.

Nu-i loc aici sa subliniem meritele lui Eminescu la edificarea limbii romane moderne; au facut-o altii, cu mai multa indreptatire si mai mult folos. Insa e locul sa spunem ca Petre Rau si-a insusit lectia acelor inaintasi, drept care isi propune sa ne-o si dovedeasca prin cele patru exemplare exemple continuatoare.

Motivul oglindei eminesciene se simte ca reflectie si refractie in intregul cartii, devenind mitul oglinzii: “In poezia romaneasca mitul oglinzii ocupa un loc central si aparte sub cele mai rafinate forme la Mihai Eminescu (…). Rolul oglindei este acela de a readuce dimensiunile, de a impreuna spatii...”. Si inca: “Oglinda apropie lumi separate de distante enorme, atat spatial cat si temporal”.

Ceea ce, in ultima instanta, revine la a coagula o natiune in jurul limbii sale naturale, fiindca: “Desi in oglinda se afla o lume virtuala, ea este simetrica lumii reale, dar ofera si perspectiva unei constructii noi”.

Astfel apar, cu firescul lastarului roditor din trunchiul mama, cei care vor pune de nadejde umarul la “cresterea limbii romanesti...”. Iar Petre Rau se opreste la cei patru numiti anterior, fiecaruia scotandu-i in evidenta acel ceva definitoriu, singular si singularizant.

Se indoieste cineva ca in opera lui Nichita se oglindesc principiile sale de filozofia matematicii? “Acest lucru este cu prisosinta dovedit in volumul Laus Ptolemaei”, ne asigura autorul si o demonstreaza „cu prisosinta” pe mai bine de 15 pagini, cu exemple din intreaga creatie stanesciana. Ba face trimitere si la ocazionalele afirmatii ale poetului insusi: “Una din cartile care m-au marcat a fost Postulatele lui Euclid...”. Si Petre Rau nu omite sa constate: “Adevarul filozofic in poezia lui Nichita nu este unic, doar exprimarea lui este unica”. Si tocmai pe aceasta “exprimare unica”, prin decriptarea ei, incearca el sa lumineze inca o fateta a poetului necuvintelor.
La fel se petrec lucrurile si cu Lumina lui Blaga, care face parte din angrenajul intim al poetului, determinand devenirea acestuia, accesul sau la cunoasterea si bucuria Creatiei: “El (Blaga, n.n.) vede lumea ca pe o unitate, iar eul poetic (...) este adeptul unei lumini aparte si al unui anume mod de cunoastere, cel poetic”.

Oglindire, deci, in sufletul poetului-filozof. Petre Rau nu se preocupa de disputa intelectuala care incearca a-l situa pe poet in categoriile “solar” sau “selenar”. El constata ca Blaga nu apartine nici uneia dintre ele, ci intregului pe care impreuna il formeaza, “joc de lumini si umbre” din care izvoraste eternitatea insasi.Si isi construieste demonstratia sprijinindu-se pe oglindirile lumii spirituale intalnite la tot pasul in opera poetului:

“Noaptea devine realitate prin negarea luminii”. Complementaritate, deci. De unde: “Insasi nasterea fiintei este considerata (de catre poet, n.n.) imersie in lumina, o continuare fireasca a Creatiei prime”. Sau cine ar putea nega muzicalitatea versului bacovian, muzicalitate nascuta in egala masura atat din ritmica prozodica, cat si din sensul si rostul cuvintelor folosite? Insusi poetul marturiseste intr-un interviu acordat
lui I. Valerian ca, mai intai a compus muzica, „fie dupa note, fie dupa urechea sufletului” si abia apoi au venit versurile poemelor sale, ca “o auditie colorata”. Si Petre Rau observa: “In cvasitotalitatea ei poezia bacoviana contine referiri la muzica, melodie, cantec, sunet, instrumente muzicale, acorduri, sonorizari de tot felul”.
Organul – oglinda a lumii a fost, fara indoiala, auzul nascocitor de sunete-imagini in cazul poetului G. Bacovia. Iar pe autorul eseului il intriga tocmai aceasta stare de lucruri: cum s-a structurat poezia lui Bacovia pe un schelet atat de imaterial? Pe un concept, ca la Eminescu,

Nichita sau Blaga care, orice s-ar spune, are o arhitectura geometrica stabila, se mai poate admite macar la anumite grade de virtuozitate. Dar cum de este posibil pe un suport de numai cateva note muzicale?! Oare “prin faptul ca se adreseaza direct spiritului, muzica induce stari sufletesti speciale”? Asa s-ar parea: “Cantecul absurd al iubitei la clavir (...) poate genera o stare de nevroza, directa sau mascata in simboluri ale nefirescului, singuratatii si disperarii”. Insa felurimile muzicii dau stari diverse, dupa sursa si specificul lor, iar Petre Rau tocmai asta isi propune sa dovedeasca spre buna convingere a cititorului, ceea ce si realizeaza. Cat despre Ion Barbu, poetul care s-a apropiat cel

mai mult de specificul balcanic al poporului roman, poetul care a inteles ca poezia populara nu e doar arta de a bucura simturile si intelectul ci, in partea cea mai ascunsa a ei, cea de la inceputurile poeziei, era si o forma de initiere in magie. Prin intermediul ei cunoscatorii - acei mosi si babe, doftoroi si doftoroaie - interveneau la propriu in destinele semenilor, “lecuindu-i de boli trupesti sau sufletesti, dezlegandu-i de farmece, aparandu-i de persecutia duhurilor rele etc.”, atunci cand versurile erau insotite de ritualuri specifice.

Adoptand pentru creatia sa literara acea forma de a rosti cuvintele, “cu rezonanta in lumea sacra”, Ion Barbu incearca o intoarcere a poeziei spre originile sale vii. Insa “modernitatea” a estompat deja caile traditionale ale cunoasterii si poetul este etichetat drept ermetic. “Asa apare si descantecul in poezia sa, cel putin in faza initiala si inca in cea intermediara trecerii la clamatul ermetism”, afirma Petre Rau, fiindca tocmai aceasta este miza acestui eseu: scoaterea poeziei barbiliene din zona obscura in care au aruncat-o repetatele “clamari” dupa ureche. Ion
Barbu insusi afirma: „Ermetismul este un mit pe care l-a creat ignoranta”.

Cat si cum a reusit Petre Rau in incercarea sa las cititorului interesat placerea de a descoperi. Un atare tur de forta nu se povesteste, ci... se citeste.

Dimitrie Lupu

Editura: Inforapart

Autor: Petre Rau